MARIUS DAMIAN

   Pe domnul profesor Ion Săsăran l-am cunoscut prima dată la etajul doi al Universității de Teatru din Tîrgu Mureș, unde se făceau câteva ore de pregătire a viitorilor examinați la concursul de admitere. 

   O figură bine decupată a cărei  expresie ușor severă cu un aer pedant și grav se domolea cu o chelie luminoasă încadrată de peri albi, completată simpatic de ochii de culoare deschisă, a unui domn ce ședea cu mâinile în sân scrutându-ne din cap până în picioare.  Purta în picioare sandale peste niște șosete bej.

  Voce. Dicție. Privire. Poziție. Nu aveai cum să nu vezi toate acestea întrupate în ființa acestui om, care iată, nu-l cunoșteam, devenea în ochii mei de cercetaș, actor. Glasul său duduia ferm și dădea ocol întregii săli cuprinzând atmosfera cu forța unui pumn de țăran exersată în muncile grele ale câmpului. Noi, trestii cugetătoare, credeam noi-cred eu,  aveam să devenim încet-încet, eram o holdă de spice din care domnia sa a ales.  Încă mai era concurență la UAT. Nu este o afirmație de vanitate, ci de trist adevăr, deoarce, ori de cîte ori, maeștrii își începeau evocările se făcea caz de numărul mare de candidați, uneori astronomic, și de numărul mic de locuri,  uneori greu de crezut.  De aceea... noi, promoția 2003, am fost trei candidați pe loc și am intrat doar zece.

   Clasa Ion Săsăran.
   Din cei patru ani, domnul profesor ne-a fost baci doar un an jumatate, din motive extrem de subiective ce țineau de catedra facultății în momentul respectiv.  Obligat fiind să cedeze, domnul Săsăran, a plecat de la pupitru, lăsând în urma un pelerinaj de profesori care au încercat fiecare câte ceva. Prospețimea minților și cunoștințelor noastre nu pot spune că a găsit astfel un făgaș de dezvoltare artistică exponențială, de obicei diversitatea construind individualitatea, ci mai degrabă s-a rezumat la a subtiliza atât cât era de subtilizat de la fiecare.

    Dar să lăsăm partea aceasta celor care au putut să se bucure de ea.  Să revenim la abecedarul domnului Săsăran.   Aproape canonic, trebuia să avem grijă de dicție, poziție în scenă, valoare si înțelesul textului. Un trio care, indiferent de epocă și sala impune atenția. Exercițiile sale de clasă erau bune în masura în care execuția era desăvârșită și interpretată cu intensitatea cu care deseori domnia sa exemplifica. Pe unii îi frustra, pe alții îi inspira, pe alții îi distra. Mie unul îmi plăcea să îl văd interpretând pe rând Treplev, Nina si Arkadina.  Uneori mă întrebam ce-ar fi ieșit dacă ar fi încercat un one-man show pe orice text clasic, referințe pentru domnia sa. Cred că i-ar fi reușit cel puțin să impresioneze.  Cu senzația unei încăpățânări teoretizate, pe domnul Săsăran greu îl convingeai cu teorii și impresii. Atât de sigur pe el încât până și iarna ar fi avut o anumită interpretare pe care, dumnealui și numai dumnealui, o avea ascunsă în buzunarul vestei sale cu care se mândrea ca fiind una la modă.  Putea părea pe alocuri mult prea strînsă șaua, mai ales că toți mânji, toți nărăvași... dar comparând totul cu ceea ce avea să urmeze, după domnia sa, rezultatele sale erau net superioare unor haotice căutări de sine prin Shakespere, Ibsen, Srblianovich, Unanumo si mulți alți autori pe care aveam să-i cunoaștem. Rigoarea sa cu accente primare pe mine unul m-a ținut sub presiune, m-a făcut să-mi înghit părerile, pe care ulterior aveam să le dau o altă dimensiune în căutările adevarate de pe scenele unde am avut ocazia și bucuria să joc, vorbesc de teatre profesioniste cu regizori profesioniști, deoarece, școala și dimensiunea în care coexistam, noi, studenții, si domnul profesor, era una comparabilă cu un tablou naiv, cu culori încă curate, de tub, cu pigmenți luați din natura fiecăruia, cu fețe îmbujorate, expresii clare și personaje clasice.
     Sub bolta casei sale, sau la masa din casă, omul nu se schimba prea mult, ci adauga, zic eu, muzica: o țuică fiartă, o horincă de Baia Mare, o slană cu ceapă, castane coapte, o plăcintă de varză și vin din strugurii pe care îi culegea cu mâinile lui autodeclarându-se pe lângă un actor cu peste optzeci de roluri, un gospodar cu peste două butoaie de vin. Atunci, el, omul, devenea un suflet de poet, cita din Esenin,  devenea patetic, înșiruia amintiri din teatru, își lauda studenții, făcea critici bahice fiecăruia în parte, apoi cu o mina sobră ne trimitea acasă reamintindu-ne de ora repetițiilor din ziua urmatoare.  Apoi zâmbea duduind: La revedere!

    Una din expresiile cele mai simpatice ale domnului Săsăran era săritura de pe un picior pe altul, o legănare veselă, în care recunoșteai momentul în care domnia sa se credea comic, om de lume. Atunci vedeai copilul ce-a fost și ajunsese batrân, iar ca să fie luat în serios de alții, omul își luase masca experiențelor și se puse pe luat în serios. Dar ghidușenia stătea ascunsă sub maieu, lângă inimă.   

    Domnul prefesor mi-a făcut două cadouri: o ilustrată și o poezie.
În ilustrată este un băiețel care privește oala (de smântâna?) goală pe caldarâm, iar la picioarele lui un cățel se linge pe bot.  Baiețelul e trist se pare, deoarece va trebui sa dea o explicație. Mi-a dat această ilustrată spunându-mi că așa sunt eu....
    Poezia se numește Artistul și îi aparține lui Raymond Devos, comic și un clown francez. Mi-a spus s-o învăț și să o recit cândva.

  O tot învăț, o tot recit mie. Iată esența:

„...el este artistul
Și practică meseria cea mai frumoasă
Din lume. „

Despre profesorul meu, întotdeauna cu drag….

OANA RUSU -FRASINESCU

      De fapt despre omul Ion Săsăran îmi amintesc foarte multe lucruri, poate nu neapărat hazlii sau alte cuvinte demne de un titlu de carte….Îmi amintesc fapte simple, pline de omenie, fapte de care eu aveam mare nevoie, fiind “singură printre străini” să zic așa….

     Am să încep totuși cu o amintire ….care acum mi se pare haioasă…atunci întâmplarea mi s-a părut absolut tragică!!!!

      Era prima întâlnire cu profesorul care urma să ia anul nostru…..eram aproximativ  douazeci de candidați care veniserăm la întalnirea pregătitoare, printre care si eu, normal….Trebuie să zic cum eram îmbrăcată și ce gândeam la vârsta aia (21 de ani), așadar eram îmbrăcată cu o salopetă pentru copii doar că era la dimensiuni mai mari, era de un portocaliu aprins….arătam ca un gogoșar în ea…..pentru mintea mea de atunci, era foarte bună pentru că era comodă…..pe lângă această costumație aveam și o încredere în talentul meu….foarte mare….Îmi spuneam în gând că eu pot sa joc deja la Teatru Național…eh vârsta…..

      Cu această costumație și cu self esteem-ul la maxim, urc pe scenă (de bunăvoie) să spun ce poezie voiam sau o povestire ceva…..nu am apucat să spun nimic pentru că profesorul meu (care la prima impresie părea foarte sever) a rămas mut…pentru cateva fracțiuni de secunde…(a căzut în admirație!!!!gândeam eu!!!)

      Mă întreabă cum mă numesc, spun….apoi cu o dicție impecabilă și cu un ton foarte indignat mi-a spus următoarele:

   -“Domnișoară, dacă binevoiești să mai vii la aceste ore pregătitoare ….vino îmbrăcată ca o femeie, nu ca un extraterestru! Următorul!”