MARIUS DAMIAN

   Pe domnul profesor Ion Săsăran l-am cunoscut prima dată la etajul doi al Universităţii de Teatru din Tîrgu Mureş, unde se făceau câteva ore de pregătire a viitorilor examinaţi la concursul de admitere. 

   O figură bine decupată a cărei  expresie uşor severă cu un aer pedant şi grav se domolea cu o chelie luminoasă încadrată de peri albi, completată simpatic de ochii de culoare deschisă, a unui domn ce şedea cu mâinile în sân scrutându-ne din cap până în picioare.  Purta în picioare sandale peste nişte şosete bej.

  Voce. Dicţie. Privire. Poziţie. Nu aveai cum să nu vezi toate acestea întrupate în fiinţa acestui om, care iată, nu-l cunoşteam, devenea în ochii mei de cercetaş, actor. Glasul său duduia ferm şi dădea ocol întregii săli cuprinzând atmosfera cu forţa unui pumn de ţăran exersată în muncile grele ale câmpului. Noi, trestii cugetătoare, credeam noi-cred eu,  aveam să devenim încet-încet, eram o holdă de spice din care domnia sa a ales.  Încă mai era concurenţă la UAT. Nu este o afirmaţie de vanitate, ci de trist adevăr, deoarce, ori de cîte ori, maeştrii îşi începeau evocările se făcea caz de numărul mare de candidaţi, uneori astronomic, şi de numărul mic de locuri,  uneori greu de crezut.  De aceea... noi, promoţia 2003, am fost trei candidaţi pe loc şi am intrat doar zece.

   Clasa Ion Săsăran.
   Din cei patru ani, domnul profesor ne-a fost baci doar un an jumatate, din motive extrem de subiective ce ţineau de catedra facultăţii în momentul respectiv.  Obligat fiind să cedeze, domnul Săsăran, a plecat de la pupitru, lăsând în urma un pelerinaj de profesori care au încercat fiecare câte ceva. Prospeţimea minţilor şi cunoştinţelor noastre nu pot spune că a găsit astfel un făgaş de dezvoltare artistică exponenţială, de obicei diversitatea construind individualitatea, ci mai degrabă s-a rezumat la a subtiliza atât cât era de subtilizat de la fiecare.

    Dar să lăsăm partea aceasta celor care au putut să se bucure de ea.  Să revenim la abecedarul domnului Săsăran.   Aproape canonic, trebuia să avem grijă de dicţie, poziţie în scenă, valoare si înţelesul textului. Un trio care, indiferent de epocă şi sala impune atenţia. Exerciţiile sale de clasă erau bune în masura în care execuţia era desăvârşită şi interpretată cu intensitatea cu care deseori domnia sa exemplifica. Pe unii îi frustra, pe alţii îi inspira, pe alţii îi distra. Mie unul îmi plăcea să îl văd interpretând pe rând Treplev, Nina si Arkadina.  Uneori mă întrebam ce-ar fi ieşit dacă ar fi încercat un one-man show pe orice text clasic, referinţe pentru domnia sa. Cred că i-ar fi reuşit cel puţin să impresioneze.  Cu senzaţia unei încăpăţânări teoretizate, pe domnul Săsăran greu îl convingeai cu teorii şi impresii. Atât de sigur pe el încât până şi iarna ar fi avut o anumită interpretare pe care, dumnealui şi numai dumnealui, o avea ascunsă în buzunarul vestei sale cu care se mândrea ca fiind una la modă.  Putea părea pe alocuri mult prea strînsă şaua, mai ales că toţi mânji, toţi nărăvaşi... dar comparând totul cu ceea ce avea să urmeze, după domnia sa, rezultatele sale erau net superioare unor haotice căutări de sine prin Shakespere, Ibsen, Srblianovich, Unanumo si mulţi alţi autori pe care aveam să-i cunoaştem. Rigoarea sa cu accente primare pe mine unul m-a ţinut sub presiune, m-a făcut să-mi înghit părerile, pe care ulterior aveam să le dau o altă dimensiune în căutările adevarate de pe scenele unde am avut ocazia şi bucuria să joc, vorbesc de teatre profesioniste cu regizori profesionişti, deoarece, şcoala şi dimensiunea în care coexistam, noi, studenţii, si domnul profesor, era una comparabilă cu un tablou naiv, cu culori încă curate, de tub, cu pigmenţi luaţi din natura fiecăruia, cu feţe îmbujorate, expresii clare şi personaje clasice.
     Sub bolta casei sale, sau la masa din casă, omul nu se schimba prea mult, ci adauga, zic eu, muzica: o ţuică fiartă, o horincă de Baia Mare, o slană cu ceapă, castane coapte, o plăcintă de varză şi vin din strugurii pe care îi culegea cu mâinile lui autodeclarându-se pe lângă un actor cu peste optzeci de roluri, un gospodar cu peste două butoaie de vin. Atunci, el, omul, devenea un suflet de poet, cita din Esenin,  devenea patetic, înşiruia amintiri din teatru, îşi lauda studenţii, făcea critici bahice fiecăruia în parte, apoi cu o mina sobră ne trimitea acasă reamintindu-ne de ora repetiţiilor din ziua urmatoare.  Apoi zâmbea duduind: La revedere!

    Una din expresiile cele mai simpatice ale domnului Săsăran era săritura de pe un picior pe altul, o legănare veselă, în care recunoşteai momentul în care domnia sa se credea comic, om de lume. Atunci vedeai copilul ce-a fost şi ajunsese batrân, iar ca să fie luat în serios de alţii, omul îşi luase masca experienţelor şi se puse pe luat în serios. Dar ghiduşenia stătea ascunsă sub maieu, lângă inimă.   

    Domnul prefesor mi-a făcut două cadouri: o ilustrată şi o poezie.
În ilustrată este un băieţel care priveşte oala (de smântâna?) goală pe caldarâm, iar la picioarele lui un căţel se linge pe bot.  Baieţelul e trist se pare, deoarece va trebui sa dea o explicaţie. Mi-a dat această ilustrată spunându-mi că aşa sunt eu....
    Poezia se numeşte Artistul şi îi aparţine lui Raymond Devos, comic şi un clown francez. Mi-a spus s-o învăţ şi să o recit cândva.

  O tot învăţ, o tot recit mie. Iată esenţa:

„...el este artistul
Şi practică meseria cea mai frumoasă
Din lume. „

Despre profesorul meu, întotdeauna cu drag….

OANA RUSU -FRASINESCU

      De fapt despre omul Ion Săsăran îmi amintesc foarte multe lucruri, poate nu neapărat hazlii sau alte cuvinte demne de un titlu de carte….Îmi amintesc fapte simple, pline de omenie, fapte de care eu aveam mare nevoie, fiind “singură printre străini” să zic aşa….

     Am să încep totuşi cu o amintire ….care acum mi se pare haioasă…atunci întâmplarea mi s-a părut absolut tragică!!!!

      Era prima întâlnire cu profesorul care urma să ia anul nostru…..eram aproximativ  douazeci de candidaţi care veniserăm la întalnirea pregătitoare, printre care si eu, normal….Trebuie să zic cum eram îmbrăcată şi ce gândeam la vârsta aia (21 de ani), aşadar eram îmbrăcată cu o salopetă pentru copii doar că era la dimensiuni mai mari, era de un portocaliu aprins….arătam ca un gogoşar în ea…..pentru mintea mea de atunci, era foarte bună pentru că era comodă…..pe lângă această costumaţie aveam şi o încredere în talentul meu….foarte mare….Îmi spuneam în gând că eu pot sa joc deja la Teatru Naţional…eh vârsta…..

      Cu această costumaţie şi cu self esteem-ul la maxim, urc pe scenă (de bunăvoie) să spun ce poezie voiam sau o povestire ceva…..nu am apucat să spun nimic pentru că profesorul meu (care la prima impresie părea foarte sever) a rămas mut…pentru cateva fracţiuni de secunde…(a căzut în admiraţie!!!!gândeam eu!!!)

      Mă întreabă cum mă numesc, spun….apoi cu o dicţie impecabilă şi cu un ton foarte indignat mi-a spus următoarele:

   -“Domnişoară, dacă binevoieşti să mai vii la aceste ore pregătitoare ….vino îmbrăcată ca o femeie, nu ca un extraterestru! Următorul!”