Untitled Document

Alături de studenți pe scenă

Năpasta de I.L.Caragiale -1995

Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu-examen1998

Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu -spectacol 1999

Examenele promoției 1999

Trompe l'œil cu teatru naiv

               MARIUS DAMIAN

   Pe domnul profesor Ion Săsăran l-am cunoscut prima dată la etajul doi al Universității de Teatru din Tîrgu Mureș, unde se făceau câteva ore de pregătire a viitorilor examinați la concursul de admitere. 

   O figură bine decupată a cărei  expresie ușor severă cu un aer pedant și grav se domolea cu o chelie luminoasă încadrată de peri albi, completată simpatic de ochii de culoare deschisă, a unui domn ce ședea cu mâinile în sân scrutându-ne din cap până în picioare.  Purta în picioare sandale peste niște șosete bej.

  Voce. Dicție. Privire. Poziție. Nu aveai cum să nu vezi toate acestea întrupate în ființa acestui om, care iată, nu-l cunoșteam, devenea în ochii mei de cercetaș, actor. Glasul său duduia ferm și dădea ocol întregii săli cuprinzând atmosfera cu forța unui pumn de țăran exersată în muncile grele ale câmpului. Noi, trestii cugetătoare, credeam noi-cred eu,  aveam să devenim încet-încet, eram o holdă de spice din care domnia sa a ales.  Încă mai era concurență la UAT. Nu este o afirmație de vanitate, ci de trist adevăr, deoarce, ori de cîte ori, maeștrii își începeau evocările se făcea caz de numărul mare de candidați, uneori astronomic, și de numărul mic de locuri,  uneori greu de crezut.  De aceea... noi, promoția 2003, am fost trei candidați pe loc și am intrat doar zece.

   Clasa Ion Săsăran.
   Din cei patru ani, domnul profesor ne-a fost baci doar un an jumatate, din motive extrem de subiective ce țineau de catedra facultății în momentul respectiv.  Obligat fiind să cedeze, domnul Săsăran, a plecat de la pupitru, lăsând în urma un pelerinaj de profesori care au încercat fiecare câte ceva. Prospețimea minților și cunoștințelor noastre nu pot spune că a găsit astfel un făgaș de dezvoltare artistică exponențială, de obicei diversitatea construind individualitatea, ci mai degrabă s-a rezumat la a subtiliza atât cât era de subtilizat de la fiecare.

    Dar să lăsăm partea aceasta celor care au putut să se bucure de ea.  Să revenim la abecedarul domnului Săsăran.   Aproape canonic, trebuia să avem grijă de dicție, poziție în scenă, valoare si înțelesul textului. Un trio care, indiferent de epocă și sala impune atenția. Exercițiile sale de clasă erau bune în masura în care execuția era desăvârșită și interpretată cu intensitatea cu care deseori domnia sa exemplifica. Pe unii îi frustra, pe alții îi inspira, pe alții îi distra. Mie unul îmi plăcea să îl văd interpretând pe rând Treplev, Nina si Arkadina.  Uneori mă întrebam ce-ar fi ieșit dacă ar fi încercat un one-man show pe orice text clasic, referințe pentru domnia sa. Cred că i-ar fi reușit cel puțin să impresioneze.  Cu senzația unei încăpățânări teoretizate, pe domnul Săsăran greu îl convingeai cu teorii și impresii. Atât de sigur pe el încât până și iarna ar fi avut o anumită interpretare pe care, dumnealui și numai dumnealui, o avea ascunsă în buzunarul vestei sale cu care se mândrea ca fiind una la modă.  Putea părea pe alocuri mult prea strînsă șaua, mai ales că toți mânji, toți nărăvași... dar comparând totul cu ceea ce avea să urmeze, după domnia sa, rezultatele sale erau net superioare unor haotice căutări de sine prin Shakespere, Ibsen, Srblianovich, Unanumo si mulți alți autori pe care aveam să-i cunoaștem. Rigoarea sa cu accente primare pe mine unul m-a ținut sub presiune, m-a făcut să-mi înghit părerile, pe care ulterior aveam să le dau o altă dimensiune în căutările adevarate de pe scenele unde am avut ocazia și bucuria să joc, vorbesc de teatre profesioniste cu regizori profesioniști, deoarece, școala și dimensiunea în care coexistam, noi, studenții, si domnul profesor, era una comparabilă cu un tablou naiv, cu culori încă curate, de tub, cu pigmenți luați din natura fiecăruia, cu fețe îmbujorate, expresii clare și personaje clasice.
     Sub bolta casei sale, sau la masa din casă, omul nu se schimba prea mult, ci adauga, zic eu, muzica: o țuică fiartă, o horincă de Baia Mare, o slană cu ceapă, castane coapte, o plăcintă de varză și vin din strugurii pe care îi culegea cu mâinile lui autodeclarându-se pe lângă un actor cu peste optzeci de roluri, un gospodar cu peste două butoaie de vin. Atunci, el, omul, devenea un suflet de poet, cita din Esenin,  devenea patetic, înșiruia amintiri din teatru, își lauda studenții, făcea critici bahice fiecăruia în parte, apoi cu o mina sobră ne trimitea acasă reamintindu-ne de ora repetițiilor din ziua urmatoare.  Apoi zâmbea duduind: La revedere!

    Una din expresiile cele mai simpatice ale domnului Săsăran era săritura de pe un picior pe altul, o legănare veselă, în care recunoșteai momentul în care domnia sa se credea comic, om de lume. Atunci vedeai copilul ce-a fost și ajunsese batrân, iar ca să fie luat în serios de alții, omul își luase masca experiențelor și se puse pe luat în serios. Dar ghidușenia stătea ascunsă sub maieu, lângă inimă.   

    Domnul prefesor mi-a făcut două cadouri: o ilustrată și o poezie.
În ilustrată este un băiețel care privește oala (de smântâna?) goală pe caldarâm, iar la picioarele lui un cățel se linge pe bot.  Baiețelul e trist se pare, deoarece va trebui sa dea o explicație. Mi-a dat această ilustrată spunându-mi că așa sunt eu....
    Poezia se numește Artistul și îi aparține lui Raymond Devos, comic și un clown francez. Mi-a spus s-o învăț și să o recit cândva.

  O tot învăț, o tot recit mie. Iată esența:


„...el este artistul
Și practică meseria cea mai frumoasă
Din lume. „

ÎNTR-UN PARC ...PE O BANCĂ ...

ELENA PUREA TODORAN     

      Nu sunt nici acum pregatită să scriu ceva despre prof!
      Am un blocaj teribil! Eu nu am neapărat o anumită întâmplare, oricum nu hazlie! Am așa, o perspectivă generală asupra celor 4 ani de facultate și a celor câțiva de parteneriat pe scena Teatrului Național din Tîrgu Mureș!
      A fost omul care mi-a dat cele mai dure lecții de viață și profesionistul care mi-a dat cele mai multe sfaturi în meserie! Lecțiile nu-mi lipsesc neapărat, dar sfaturile da! Nu prea găsești în meseria asta oameni capabili de foarte multă sinceritate! El era sincer, indiferent dacă mie imi conveneau sau nu obiecțiile, părerile sau sfaturile lui!
       Intâlnirea mea cu profesorul Săsăran a fost predestinată cumva! Facultatea a fost perioada mea de formare ca om si profesionist de teatru!
      M-a placut, m-a urât, m-a pedepsit, m-a incercat, m-a pregătit, m-a testat, m-a abandonat si apoi m-a ridicat din nou, așa că atunci când am intrat în teatru eram pregatită pentru toate provocările! Faptul că imi acorda o atenție oarecum specială m-a făcut să-mi atrag invidia și antipatia unor colegi! Pe de altă parte eu imi doream să am parte de același tratament de care aveau parte ei!
      N-am înțeles la acea vreme tactica profesorului! Datorită lui am stat întotdeauna verticală în profesia asta atât de frumoasă, dar atât de periculoasă!
      După terminarea facultății, nu s-a mai implicat în destinul meu artistic. Era din partea lui o dovadă de încredere și eu știam asta! Dacă aveam nevoie de sfaturi îl căutam, dar întotdeauna mergeam eu spre el! A fost, pentru o bună bucată de timp, mentorul meu și pentru asta nu pot decât să-i mulțumesc! Cu puțin timp înainte de a muri, l-am luat la o plimbare în parcul din centrul orașului! Era foarte slăbit din cauza bolii care îl mânca pe dinauntru și ne-am oprit pe o bancă! S-a întors brusc spre mine și m-a intrebat:
Ce mai vrei sa stii?”
    Și acolo, pe banca aia, am primit cea mai frumoasă și adevarată lecție de actorie și de viață! A pus punct discuției atât de hotarât, încât am știut că era ultima dată când vorbeam despre teatru!

   În ultimele zile îl întrebam ce pot face pentru el, iar el mi-a spus să-i fac compot de mere! N-am facut în viața mea așa ceva, dar compotul ăla a fost cel mai bun! 
    Sunt sigură că n-o să-l mai fac multa vreme de acum încolo, așa cum multă vreme de la dispariția lui nu am putut să vorbesc despre el! Durea prea tare...


    ……rămâi cu bine, Ioane tată!

PROFESORUL

Despre profesorul meu, întotdeauna cu drag….

OANA RUSU -FRASINESCU

 

      De fapt despre omul Ion Săsăran îmi amintesc foarte multe lucruri, poate nu neapărat hazlii sau alte cuvinte demne de un titlu de carte….Îmi amintesc fapte simple, pline de omenie, fapte de care eu aveam mare nevoie, fiind “singură printre străini” să zic așa….

     Am să încep totuși cu o amintire ….care acum mi se pare haioasă…atunci întâmplarea mi s-a părut absolut tragică!!!!

      Era prima întâlnire cu profesorul care urma să ia anul nostru…..eram aproximativ  douazeci de candidați care veniserăm la întalnirea pregătitoare, printre care si eu, normal….Trebuie să zic cum eram îmbrăcată și ce gândeam la vârsta aia (21 de ani), așadar eram îmbrăcată cu o salopetă pentru copii doar că era la dimensiuni mai mari, era de un portocaliu aprins….arătam ca un gogoșar în ea…..pentru mintea mea de atunci, era foarte bună pentru că era comodă…..pe lângă această costumație aveam și o încredere în talentul meu….foarte mare….Îmi spuneam în gând că eu pot sa joc deja la Teatru Național…eh vârsta…..

      Cu această costumație și cu self esteem-ul la maxim, urc pe scenă (de bunăvoie) să spun ce poezie voiam sau o povestire ceva…..nu am apucat să spun nimic pentru că profesorul meu (care la prima impresie părea foarte sever) a rămas mut…pentru cateva fracțiuni de secunde…(a căzut în admirație!!!!gândeam eu!!!)

      Mă întreabă cum mă numesc, spun….apoi cu o dicție impecabilă și cu un ton foarte indignat mi-a spus următoarele:

   -“Domnișoară, dacă binevoiești să mai vii la aceste ore pregătitoare ….vino îmbrăcată ca o femeie, nu ca un extraterestru! Următorul!”

        MEMBRI DE ONOARE

Aniversarea din 1995

Aniversarea din 1992

Secvențe din "Vassa Jeleznova"

"SUFLETE TARI" interviu

"Ne vom întoarce într-o zi..."

GENERAȚIA de AUR

Întâlnirea de la Tîrgu Mureș

Întâlnirea de la Craiova